Obezitatea abdominală și sindromul metabolic

Sindromul metabolic (denumit uneori și „sindromul X” sau „sindromul rezistenței la insulină”) este o entitate patologică complexă, în care obezitatea abdominală joacă un rol central. Inițial, în definirea acestui sindrom, obezitatea era descrisă ca un exces ponderal de peste 20% față de greutatea corporală recomandată. Cu toate acestea, cercetările ulterioare au arătat că riscurile metabolice majore sunt asociate mai degrabă cu o distribuție specifică a grăsimii, nu doar cu cantitatea ei totală.

Obezitatea abdominală și sindromul metabolic

Ce este obezitatea abdominală?

Obezitatea abdominală (numită și obezitate viscerală sau de tip android) se caracterizează prin acumularea predominantă de grăsime în jurul abdomenului și al trunchiului. Acest tip de obezitate este frecvent întâlnit la bărbați, spre deosebire de obezitatea ginoidă (de tip femelă), în care grăsimea se acumulează predominant la nivelul coapselor și șoldurilor, fiind mai frecventă la femei.

Cum se determină tipul de obezitate?

Distincția între cele două forme se face simplu, prin calculul raportului talie/șold (RTS):

Valorile normale în populația generală sunt:

• Femei: 0,65 – 0,85

• Bărbați: 0,85 – 0,95

Obezitatea abdominală este diagnosticată când RTS este:

• 0,80 la femei

• 0,95 la bărbați

Mecanisme implicate

Obezitatea abdominală este asociată cu un clearance metabolic redus al insulinei. S-a sugerat că o sensibilitate crescută a receptorilor insulinici din țesuturile abdominale ar contribui la aceste modificări metabolice. Totuși, principalul factor declanșator rămâne dezechilibrul dintre aportul energetic și consumul energetic. Studiile pe voluntari au arătat că un aport caloric crescut, fără o activitate fizică corespunzătoare, duce la creștere ponderală, rezistență la insulină și hiperinsulinism.

De asemenea, s-a evidențiat că diferențele de distribuție a grăsimii între sexe pot explica parțial riscul cardiovascular crescut observat la bărbați comparativ cu femeile.

—

Alte componente ale sindromului metabolic:

1. Toleranța alterată la glucoză

Această condiție reprezintă un stadiu intermediar între normoglicemie și diabetul zaharat de tip 2. Este caracterizată printr-o glicemie a jeun între 100 și 125 mg/dL și/sau glicemie la 2 ore post-OGTT între 140 și 199 mg/dL.

Mecanismul patogenic implică o combinație între:

• Rezistența la insulină

• Scăderea secreției de insulină de către celulele β pancreatice

Riscul de progresie spre diabet zaharat de tip 2 este semnificativ în lipsa intervenției (schimbări de stil de viață, control ponderal, activitate fizică regulată).

2. Dislipidemia

Dislipidemia din sindromul metabolic este de obicei de tip aterogen și se manifestă prin:

• Creșterea trigliceridelor >150 mg/dL

• Scăderea HDL-colesterolului (<40 mg/dL la bărbați, <50 mg/dL la femei)

• Prezența LDL-colesterolului mic și dens, cu potențial aterogen crescut

Această dislipidemie este direct legată de rezistența la insulină și obezitatea viscerală, care favorizează lipoliza și fluxul crescut de acizi grași liberi către ficat.

3. Hipertensiunea arterială

Hipertensiunea este frecvent prezentă în sindromul metabolic și este definită ca:

• Tensiune arterială ≥130/85 mmHg sau tratament antihipertensiv

Mecanismele implicate sunt multiple:

• Activarea sistemului nervos simpatic

• Retenția de sodiu și apă

• Stres oxidativ și inflamație

• Disfuncție endotelială mediată de insulină

4. Hiperuricemia

Nivelul crescut al acidului uric seric (>6,8 mg/dL) este adesea prezent în sindromul metabolic. Cauze:

• Producție hepatică crescută de acid uric (din cauza consumului excesiv de fructoză și purine)

• Excreție renală scăzută

• Corelație cu rezistența la insulină, care reduce clearance-ul renal al acidului uric

Hiperuricemia este considerată un marker independent al riscului cardiovascular și al afectării renale.

5. Fibrinogenul plasmatic

Fibrinogenul este o proteină de fază acută și un precursor al fibrinei. Niveluri crescute ale fibrinogenului au fost asociate cu:

• Inflamație sistemică cronică

• Stare pro-trombotică

• Risc cardiovascular crescut

Persoanele cu sindrom metabolic au adesea fibrinogen plasmatic crescut, ceea ce reflectă activarea sistemului inflamator și contribuie la riscul de tromboze și evenimente vasculare.

6. Hipo-fibrinoliza (Hiperinhibiție a fibrinolizei)

O caracteristică importantă a sindromului metabolic este scăderea capacității organismului de a dizolva cheagurile de sânge, proces numit hipo-fibrinoliză. Aceasta este determinată de:

• Creșterea nivelului de PAI-1 (inhibitorul activatorului plasminogenului-1), o proteină care inhibă activatorii fibrinolizei

• Nivelurile crescute de PAI-1 sunt corelate direct cu insulino-rezistența și obezitatea viscerală

Această condiție contribuie la riscul crescut de tromboză arterială și venoasă.

—

Concluzie

Obezitatea abdominală nu este doar o problemă estetică, ci un semnal de alarmă pentru riscuri metabolice și cardiovasculare grave. Este piatra de temelie a sindromului metabolic, o stare complexă care afectează milioane de oameni la nivel global. Înțelegerea componentelor sale (toleranță alterată la glucoză, dislipidemie, hipertensiune, hiperuricemie, inflamație și coagulabilitate crescută) este esențială pentru prevenție și tratament eficient.

Adoptarea unui stil de viață sănătos, bazat pe alimentație echilibrată, activitate fizică regulată și managementul stresului, rămâne cel mai eficient mod de combatere a acestor tulburări.

SURSA: MEDICINA INTERNA, BIOCHIMIE MEDICALA

Citeste si: Diagnosticul rezistenței la insulină. Factori de mediu